Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, atunci când un salariat nu are un loc de muncă fix sau obișnuit, deplasările care îi sunt impuse de angajator (ora de plecare, traseul, vehiculul) de la domiciliu către locația de muncă și retur fac parte integral din timpul de lucru. Aceasta decizie clarifică aplicarea Directivei 2003/88 privind organizarea timpului de lucru.
🔍 Care sunt condițiile pentru aplicare?
Pentru ca aceste deplasări să fie considerate timp de lucru, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele elemente:
- Lucrătorul se află la dispoziția angajatorului – nu poate folosi acest interval în scop personal;
- Traseul și ora sunt impuse de angajator, nu alese liber de salariat;
- Locul de muncă variază, nefiind un reper fix – angajatul merge la clienți sau puncte de lucru diferite.
Curtea a subliniat că, în astfel de circumstanțe, simpla calificare a deplasărilor ca “timp de repaus” nu corespunde spiritului reglementărilor de protecție impuse de legislația europeană privind securitatea și sănătatea în muncă.
💡 Ce înseamnă pentru angajatori și IMM-uri?
- Recalcularea programului de lucru: firmele trebuie să ia în considerare faptul că întregul interval de deplasare spre și dinspre locurile de activitate este muncă, când nu există un punct fix de lucru.
- Plata corespunzătoare: aceste ore trebuie compensate la nivelul convenit – cu salariul standard, ore suplimentare sau alte clauze contractuale.
- Planificare și logistică adaptate: organizarea traseelor, optimizarea rutelor și reducerea timpului inutil devin esențiale pentru controlul costurilor.
- Contracte clare: obligație pentru angajatori să definească în contractele individuale elementele privind deplasările – ora de plecare, vehicul pus la dispoziție, aria geografică – ca să reducă riscurile de litigii.
